Simona Catrina: Ți-e lene să fii frumoasă? Atunci, trecem la planul B.
Cred că prima prostie pe care o facem, când dăm de gustul înfrumusețării, este că dormim machiate. Lenea și convingerea că niciun maclavais nu face rău alimentează această meteahnă a femeii moderne. Binefacerile demachiantului nu se văd pe loc, pentru asta există operațiile estetice – pe care puțină lume și le permite, și material, și psihologic. Deci hai să recunoaștem, nu suntem niște medaliate cu aur în proba de curățare a obrajilor.
Și atunci, trecem la planul B.
N-avem decât să alegem niște produse mai miloase, mai harnice cu porii noștri, cu efect rapid, vizibil și din slava cerului. Eu, una, recunosc, plesnesc de lene când vine vorba să pigulesc fiecare punct răsărit pe pomeții mei. Dacă aș folosi niște cosmeticale de duzină, aș rămâne tot așa, bălțată, cu ten de lucrător zilier în viticultură.
M-am îndrăgostit de niste cosmetice bio,
și asta nu pentru că sună bine și e în trend să revii la natura-mamă. Nici pentru că acum scriu pentru acest website util și interesant, și vreau să par, chipurile, în ton cu tendințele.
Îmi plac produsele naturale fiindcă au puterea să scoată la lumină ceea ce am frumos și nu m-am priceput să arăt lumii. Se zice că în fiecare om stă pitită o comoară estetică. Dar regula jocului e să alergi după ea, s-o găsești, s-o dezgropi.
Am văzut, la viața mea, scene de-a dreptul suprarealiste.
A venit odată o prietenă pe la mine. Țrrrr, la ușă. Deschid și rămân împăiată de surpriză. Am crezut că are icter. Tenul ei era de culoarea muștarului – și nu în cel mai apetisant sens, dimpotrivă. De șters ce era totul, părea că avea buzele, ochii și nasul de aceeași culoare. În schimb, avea sarsanaua plină de cosmeticale. Mi-a spus s-o scuz două minute, că se duce să se machieze, în baie. Ei, fleoșc, două minute! – zic în gândul meu, consternată de lipsa ei de realism. Când colo, fata s-a ținut de vorbă. În două minute jumate, a ieșit de-acolo cu mutra aceea de Meg Ryan, de păpușă frumoasă natural, nu pictată ca un tablou de Rembrandt (în zilele lui isterice).
I s-a făcut milă de ochii mei de broască, bulbucați de surpriză. Mi-a explicat că ea folosește ulei de argan (pe atunci, nici nu știam ce-i ăla, cred că aș fi afirmat, cam ca Bulă, că arganul e o piatră semiprețioasă). Abia pe urmă m-aș fi întrebat cum storci ulei dintr-un bolovan, dar mă rog. Plus că fata avea sarsanaua plină de uleiuri bio, demachiante pe bază de ierburi sănătoase, ce mai, era ca o nevastă de geto-dac, din seria ălora de la Sarmisegetuza, unde creșteau buruienile vindecătoare pe toate gardurile. Și mai cresc și-n ziua de azi, dar asta e altă discuție. Ba, mi-a mai arătat și un burete Konjac, ceva revoluționar în cosmetică, o piesă magică, zice.
Una peste alta, n-avea un portfard de snoabă, îndopat numai cu produse ouate de firme uriașe. Dar știa să aleagă, știa ce-i trebuie, știa cum se construiește frumusețea. Am invidiat-o vizibil, nici n-aveam cum să mă bucur de faptul că, până atunci, dormisem pe mine și dădusem banii pe tot felul de prostii scumpe și proaste, aiurea. Am picat de multe ori în plasa pomului lăudat. Așa m-am decis să mă spovedesc aici. Și să vă conving că există soluții pentru fiecare dintre noi, indiferent câte hachițe am avea.
Pe scurt, cu atâtea oferte deștepte, n-ai nicio scuză dacă nu ești frumoasă. Nu mai șine figura cu “am fruntea prea lată, ca tata” sau “am bărbia prea boantă, ca mamaie din partea mamei”. Genetica a fost învinsă prin K.O. de către istețimea cosmeticii. Tata și mamaie nu aveau burete Konjac, așa că li se trece cu vederea orice imperfecțiune. Noi nu avem scuza asta.
